Condimente:cat si la ce?

Cimbru (Satureja hortensis)
Face parte din familia lamiaceae (familia mentei).
Cimbrul este o planta de origine tropicala dar, in timp, s-a adaptat foarte bine si in zonele cu clima temperata. Creste in gradina dar se poate cultiva si in ghiveci. Trebuie recoltat inainte de a inflori.
De la cimbru se folosesc toate partile plantei aflate deasupra solului. Aroma se gaseste mai ales in inflorescenta uscata. Daca cimbrul se adauga la marinat, este bine sa se puna planta cu tulpini cu tot, ca sa se poata indeparta mai usor. Poate fi folosit si verde, dar, de obicei, planta se usuca intreaga si se pastreaza in spatii uscate si intunecoase. Prin uscare, aroma cimbrului se concentreaza, devine mai puternica.
Utilizari culinare
Cimbrul de cultura este un condiment important in bucatariile europene. La noi, este folosit mai ales impreuna cu carnea de porc, impreuna cu usturoiul. Poate da o savoare aparte carnii de pui sau peste, caz in care aroma sa poate fi combinata cu cea a piperului si a busuiocului. In mod traditional, se foloseste la mancarurile de iarna: carne conservata, afumata, fasole boabe, cartofi. Aceasta, pentru ca se foloseste uscat. In cantitati mici poate fi adaugat vara, la salatele mediteraneene.

ROZMARINUL

Rozmarinul este denumit de către botanişti Rosmarinus officinalis, fiind încadrat în familia Laminaceelor. Denumirea sa provine din latinescul romarinus şi înseamnă "roua mării", însă este cunoscut şi sub denumirea de "planta fecioarei" sau "planta nunţii". Rozmarinul este originar din regiunile mediteraneene şi Uruguay, însă în prezent se cultivă şi în Spania, Franţa, Africa de Nord sau Statele Unite ale Americii.

Planta se prezintă sub două forme, o specie care creşte pe verticală şi a cărei înălţime poate ajunge până la 1,5 m şi o specie târâtoare. Frunzele pot fi verzi, galbene, roz sau bleu, iar florile albastre, albe sau roşii. Forma frunzelor este de ace, lungimea acestora putând atinge până la 4 cm, iar lăţimea până la 5 mm.

Ca aproape toate plantele ce se utilizează în bucătărie, şi rozmarinul se foloseşte în cadrul tratamentelor naturiste, cunoscut fiind faptul că are efecte benefice asupra creierului, dar şi a activităţii emoţionale, îmbunătăţind memoria şi gândirea. De asemenea, este un bun remediu împotriva răcelii sau a durerilor de cap, dar şi a bolilor digestive datorită conţinutului său bogat în fier, calciu, vitamina B6 şi antioxidanţi.

În bucătărie se foloseşte în special pentru prepararea mâncărilor cu specific mediteraneean, folosindu-se fie proaspăt, fie uscat. Între principalele întrebuinţări culinare ale rozmarinului se pot aminti:

• se combină cel mai bine cu carnea de miel, însă se foloseşte şi pentru preparatele din porc, pasăre sau vită;
• se foloseşte frecvent pentru marinarea cărnii deoarece este o plantă plină de antioxidanţi care distrug bacteriile şi previn alterarea preparatelor;
• se foloseşte pentru prepararea mâncărurilor pe bază de legume, în special cele ce conţin roşii, dovlecei, vinete şi morcovi;
• se utilizează pentru anumite sosuri, mai ales cele pe bază de unt sau portocală;
• merge foarte bine în preparatele pe bază de ouă;
• cercetătorii au demonstrat faptul că prin adăugarea rozmarinului în mâncare se previne formarea anumitor compuşi cancerigeni care apar de obicei când carnea se prăjeşte, frige sau fierbe;
• se combină cu cimbrul, dar şi cu alte ierburi mediteraneene cum ar fi busuiocul sau oreganul, însă merge excelent alături de usturoi;
• dacă este utilizat în formă proaspătă, se introduce la începutul preparării, urmând ca la sfârşit să fie scos;
• dacă se foloseşte uscat se recomandă să fie folosit în cantităţi reduse întrucât are un gust puţin iute şi amărui;
• înainte de a fi introdus în mâncare trebuie frecat între degete pentru a se mărunţi şi a se activa în acest mod uleiurile esenţiale;
• rozmarinul proaspăt se poate păstra la frigider;
• rozmarinul uscat trebuie depozitat în recipiente care să nu permită pătrunderea aerului, în locuri răcoroase şi fără umezeală.

CORIANDRUL

Cunoscut de către botanişti sub numele de Coriandrum sativum, coriandrul este unul dintre cele mai vechi condimente ale lunii. Se prezintă sub forma unei plante foarte asemănătoare din multe puncte de vedere cu pătrunjelul, tocmai acesta fiind şi motivul pentru care de multe ori este denumit pătrunjel chinezesc şi atinge o înălţime de la 30 până la 60 cm.

Coriandrul îşi are originile în sudul Europei şi Vestul Asiei, în prezent fiind răspândit şi în zona mediteraneeană, în Balcani, Rusia, dar şi în India, Olanda, America şi România. Coriandrul creşte de regulă pe câmpuri şi pe malurile râurilor, însă este de multe ori cultivat şi în sere. În România se cultivă în special în zonele însorite.

Gustul coriandrului este unul plăcut, dulce-amărui şi foarte aromat, utilizându-se cu precădere în bucăriile din America de Sud, dar şi în cele asiatice. Frunzele de coriandru sunt unul dintre ingredientele de bază ale bucătăriei indiene, dar şi a celei thailandeze.
Ca fiecare condiment, coriandrul are şi proprietăţi medicinale. În acest sens se foloseşte pentru remediu al anxietăţii şi al insomniei. Seminţele sunt un bun digestiv şi diuretic. Sucul de coriandru este recomandat pentru acnee, dar şi pentru unele boli digestive întrucât conţine calciu, magneziu, provitamina A, şi vitaminele C şi K. De asemenea, coriandrul are efecte benefice asupra nivelului de grăsimi din sânge, contribuind şi la scăderea nivelului de colesterol din organism.

Utilizări culinare:

* se foloseşte pentru preparatele pe bază de carne, cartofi şi legume, cu precădere pentru fripturile la cuptor, dar şi la murături;

* dă o aromă deosebită preparatelor pe bază de peşte, însă se poate afla în amestecul de condimente ce poate fi adăugat peste carnea de pui înainte de a fi pus la cuptor sau pe grătar;

* poate fi folosit în budinci, prăjituri, pâine, compoziţii dulci sau aluaturi;

* se mai utilizează pentru mâncărurile pe bază de carne de miel în special pentru preparatele de origine arabă;

* este foarte bun în combinaţie cu şunca şi carnea de porc alături de portocală;

* se poate adăuga deasupra mâncărurilor deja preparate sau în pireuri de legume;

* intră în componenţa sosurilor ce se servesc cu gructele de mare;

* se utilizează pentru umpluturile cu carne, dar şi pentru cârnaţii sau italieni;

* pentru un gust mai special se poate utiliza combinat cu chimenul şi anasonul;

* poate înlocui cafeaua;

* frunzele de coriandru se utilizează similar celor de pătrunjel, fie proaspete, fie congelate. Aroma scade prin uscare, de aceea este recomandat să fie adăugat în mâncare spre sfârşitul preparării;

* fructele de coriandru se folosesc de cele mai multe ori întregi, însă ele pot fi utilizate şi zdrobite sau măcinate;

* pentru un gust mai puternic, fructele de coriandru pot fi prăjite uscat într-o tigaie fără grăsime;;

* înainte de a fi puse la frigider, plantele trebuie spălate şi uscate foarte bine;

* frunzele sunt mai bune proaspete.

TARHONUL

Tarhnonul, cu denumirea sa ştiinţifică de Artemisia dracunculus este cunoscut şi sub numele popular de tarcăn şi înseamnă dragon mic întrucât planta ajută la tratarea muşcăturilor veninoase de şarpe. Tarhonul este o plantă perenă de la care se utilizează în special frunzele şi vârfurile ramurilor.

Este un condiment extrem de răspândit şi utilizat în special în bucătăria asiatică. Originea sa se regăseşte în Mongolia şi Siberia. În Europa a pătruns în secolul al XVI-lea şi se găseşte în două varietăţi, tarhonul franţuzesc şi cel rusesc, cel din urmă fiind considerat mai puţin parfumat.

În Europa, tarhonul este folosit în special în partea sudică, cu precădere în Franţa, unde este cunoscut ca un ingredient de bază ce intră în alcătuirea celebrelor herbes de Provence, fines herbes şi bouquet garni. Ingredientul este folosit în special în stare proaspătă.
În Italia se utilizează pentru prepararea salsei tonnata care este un sos de ton.
Ingredientul mai este întâlnit şi în Malta fiind specific sosului maltez care are o aromă de fructe specială datorită sucului şi coajei rase de portocală, îmbunătăţită cu nucşoară. Sosul se utilizează în special pentru prepararea sparanghelui, dar pentru fructele de mare.

Ca toate plantele cu utilizări culinare, tarhonul este utilizat şi ca remediu natural în medicina populară. În acest sens este cunoscut ceaiul din tulpini şi frunze de tarhon care se foloseşte în special în tratarea bolilor de rinichi. Tarhonul este un stimulent al secreeţiilor gastrice, de aceea este folosit şi în tratarea unor afecţiuni hepatice şi renale. Tarhonul se mai utilizează şi în tratarea bronşitelor şi în ameliorarea durerilor de dinţi.

Utilizăti culinare:

• se foloseşte pentru condimentarea mâncărurilor pe bază de pui, peşte, fructe de mare, brânză, orez,  brânză, ouă, dar şi diverse sosuri, în special cele pe bază de muştar, fiind bogat în vitaminele A şi C, dar şi în săruri minerale şi iod;
• se utilizează pentru aromatizarea pastei de muştar alb;
• are o aromă foarte puternică care poate domina alte arome, de aceea se adaugă în cantităţi mici, recomandat la finalul preparării;
• dacă se utilizează în exces, tarhnonul poate da mâncării un gust amărui;
• înlocuieşte cu succes sarea şi piperul, dar şi oţetul, fiind util în special persoanelor care nu au voie să consume aceste ingrediente;
• se mai poate folosi şi la pregătirea murăturilor;
• oţetul de tarhno este foarte răspândit în prepararea salatelor;
• tarhonul proaspăt este recomandat să se pătreze la frigider pentru 4-5 zile într-un recipient care să permită pătrunderea aerului, iar cel uscat este recomandat să fie păstrat în loc rece şi uscat.

OREGANO

Oregano, numit de botanişti Origanium vulgare este o plantă specifică bazinului mediteranean, dar creşte şi în India şi Orientul Mijlociu. Se prezintă sub forma unui arbust ierbos care ajunge până la 60 cm înalţime şi are mai multe frunze oval ascuţite cu dimensiuni de 12-25 mm.

Gustul este uşor înţepător, dulceag şi cu un miros plăcut şi intens. Condimentul conţine carvacrol, o subsţanţă care, conform cercetătorilor americani are efecte benefice asupra organismului prin efectul distrugător pe care îl are asupra celulelor canceroase de la nivelul prostatei. De asemenea, oregano prezintă şi proprietăţi antibacteriene şi antiinflamatorii.

De la oregano se folosesc frunzele proaspete care însă nu sunt foarte aromate, de aceea este necesar să fie uscate pentru o aromă mai intensă.

Utilizări culinare

Oregano se utilizează cu precădere în bucătăria italiană unde intră în componenţa sosurilor de paste şi pizza, dar şi în bucătaria grecească unde se întâlneşte în preparate precum salata grecească sau cele din peşte.

Oregano se mai foloseşte şi în bucătăria franceză şi cea turcească unde se foloseşte în condimentarea kebab-ului.

În Mexic se foloseşte împreună cu chili pentru a asezona cunoscutul chili con carne.

• se combină cu alte ingrediente precum boia, ceapă, usturoi, pătrunjel, chimen, dar şi busuiocul care dă o aromă specifică bucătăriei italiene;
• dă savoare preparatelor cum ar fi supele de tomate, salatele de creveţi, fasole, miel, legume fierte, vinete, ardei, roşii, dovlecei, zucchini, cartofi;
• pentru a-şi răspândi aroma se adaugă la sfârşitul preparării;
• se foloseşte proaspăt în special în salate şi uscat pentru cărnurile uşoare;
• poate fi înlocuit cu măghiranul, uneori chiar confundându-se. Oregano are o aromă mai puternică faţă de măghiran;
• oregano proaspăt se poate păstra la frigider, iar cel uscat trebuie păstrat în vase de sticlă închise ermetic, într-un loc întunecat, răcoros şi uscat;
• se recomandă ca oregano să nu fie păstrat mai mult de 6 luni pentru a nu-şi pierde proprietăţile.